Eclipsă in mine

Aparent, nu pot dormii. Nu știu ce e cu mine .

Aș vrea să îmi bată Dracul la ușă și să țipe la mine. Să țipe să îmi revin și să merg mai departe. De ce aș trăi în trecut dacă mă doare? Parcă le-am înțeles odată. Ce vreau? Să le mai înțeleg și iar și iar doar ca să ce? Doar ca să mă doară și mai tare.
Și dacă ar veni Dracul i-aș spune să mă dezbrace. Să mă dezbrace de toate regretele și rușinile pe care le port.

Dar poate bate cineva la ușă și când deschid e Dumnezeu. Lui ce îi zic? Probabil să îmi dea o pătură. O pătură albă cu care să mă învelesc și să mă iert. Și să mă mângâie pe frunte, da, i-aș spune asta.
Mi-ar plăcea.

Și ce-ar fi dacă ar veni amândoi? Parcă-i și văd. Unul stând pe scaun, analizându-mă-n dezgust iar celalalt privind în gol pe geam.
Le-aș face o cafea.
Aș sta la un latte cu Dumnezeu și Dracu' și am vorbi. Am vorbi multe.

E prea târziu și tot ce pot să scriu sunt doar prostii.

Când tăcerea vorbește

Ceva s-a rupt și nici măcar tu nu știi exact ce, dar ai veșnica pretenție ca ceilalți să știe. 

Singurul lucru care îți mai aduce cât de cât pacea e noaptea, noaptea te liniștește. E târziu, luna e de mult pe cer iar tu te-ai stricat acum ceva vreme. Ai vrea un nou început? Ai vrea să schimbi ceva? Chiar ai schimba? Sunt atâtea întrebări și nici măcar pe sfert răspunsuri. Viața e o simplă hartă și sentimentele noastre sunt semne de circulație. Uneori sunt puse greșit, alteori lipsesc iar, de cele mai multe ori, nu sunt respectate. De ce? De ce nu respectăm ceva ce e menit să ne ajute? De ce nu ne respectăm sentimentele? De ce nu ne respectăm pe noi? Hmm, probabil din frică. În cazul ăsta, sunt cea mai mare fricoasă. Aș vrea să spun da și să spun nu, aș vrea să urlu ceea ce simt . Aș vrea să-mi tip bucuria și tristețea, dar mi-e prea teamă.  

Ne e teamă de noi înșine. Ce am putea clădi dacă ne-am lasă în voia ispitei? Dacă nu ne-ar păsa ce cred ceilalți sau mai bine, dacă ceilalți ne-ar accepta așa cum suntem? Cum ar fi, ca într-o dimineață să te trezești sigur pe tine și pe ce vrei? Nimic să nu îți stea în cale și să simți că lumea e a ta. Măcar într-o dimineață. Atât.    

 Aș vrea să îți spun cât de dor îmi e de tine. 

 Aș vrea să îți spun cât de mult te-am iubit.  

 Aș vrea să îți spun cât de mult te iubesc. 

 Aș vrea să îți spun cât de rău îmi pare că te-am rănit. 

 Aș vrea să îți spun cât de mult mă doare că m-ai rănit. 

 Aș vrea să îți spun.. Ție, ție nu îți spun nimic pentru că te-am uitat.  

Cât despre mine, mie aș vrea să îmi spun că sunt bine. Și atunci m-aș minți. Nu e ca și cum ar fi prima sau singură data când mă mint. Îmi place să mint. Reformulând: îmi place să mă mint.  

Îmi place să mă mint că într-o zi o să fie altfel.  

Îmi place să mă mint că o să fie mai bine și că o să îmi găsesc și eu locul meu. 

Îmi place să mă mint că mă voi ridica și voi fi mai puternică decât am fost vreodată.  

Minciunile au rostul lor, te țin mai tare.  

  

Inceput (din nou)

Omul nu este decât o intersecție a trei dimensiuni fundamentale: viața, moartea și iubirea . Însă norocos este cel căruia îi este îngăduit să o cunoască pe cea de-a patra : artă. Cea mai profundă expresie a creativității umane ce  îmbogățește ființa, aceasta dobandind însușiri complexe. Dar rasa umană rămâne definită de "calități" cum ar fi: egosimul, prostia, infatuarea si aroganța, totalitatea gesturilor determinate de acestea ducând la degradare morală.

 Profită în viața efemeră de arta infinită! 

 

 ______________________________________

Scriam asta acum 3 ani, pe un forum știut de puțini. Și azi citesc și-mi pare rău că mi-am pierdut arta. Da, din exterior probabil nu e artă, dar din interior este supremație. Fiecare are arta lui, unii o descoperă mai devreme și o pierd mai târziu, alții nu o descoperă niciodată iar alții, alții își aduc aminte din când în când de ea.

Mi-a fost dor să scriu, mi-a fost dor de arta mea.