Sunt atatea lucruri care raman nespuse desi nu este cazul. Nu stiu cu ce sa incep si nici cu ce sa termin. Probabil peste un an sau doi nu o sa mai fie asa. Nu vreau sa mai fiu asa. Vreau sa ma pot deschide ca o carte ori de cate ori consider necesar, fara pic de regret, fara de remuscare, fara de frica mai mult sau mai putin fondata ca intr-o zi tot, toti si toate se vor intoarce impotriva mea. Pana la urma este viata mea, am dreptul sa comit cate greseli si cate pacate pot duce. Spun destule, dar niciodata tot. Poate ca daca am aduna de ici si colo atunci am putea contura toata povestea. Si sa nu fiu inteleasa gresit, cand spun tot ma refer la totul ala care conteaza. Am prostul obicei sa povestesc lucruri mai putin importante doar pentru a nu fi nevoita sa spun intr-adevar ce conteaza.
doi oameni
gustul ala expirat
santajul emotional
palma nenorocita
elefanteii plati
linile rosii
barca aia
sfarsitul ala
sfarsitul celalalt
rasaritul.
Si simt o nevoie nenorocita sa le spun pe toate, de parca daca le spun dispar.. sau cel putin se amelioreaza. Intr-o zi, iti promit tie, suflet, ca am sa spun tot. Am sa spun tot si o sa fie bine. Ma macina multa. Ma macina multe acum si ma macina multe in permanenta. O sa rasara soarele si maine, dar daca nu o sa il mai vedem.. Mereu ma gandesc la sfarsit. La un capat general valabil. Pentru orice. De aici si anxietatea. Nu e o poveste trista, nici una vesela, este doar o poveste. Fiecare avem povestea noastra. Si cum am putea trai daca nu ar fi si de bine si de rau? Am trai fara emotii si atunci intr-adevar viata nu s-ar merita. Ca sa te bucuri mai intai de toate trebuie sa fi plans si ca sa plangi trebuie sa te fi bucurat. E o ciclicitate vesnica si ce e cel mai bine este ca sigur nu are sfarsit.
Nu am un loc mai bun de scris decat pe bucatica asta din sufletul meu. In seara asta mi-ai zis sa-mi scriu ideile undeva, intr-o zi mi se vor parea interesante.
No comments:
Post a Comment